Blogurile mele

Ascultă Radio Poema

sâmbătă, 31 martie 2018

Timpul pierdut



Azi m-am întrebat retoric (cine să-mi răspundă dacă pe mine mă întreb, nu? iaca un pleonasm, ei și?) ce fac eu pe FB? Cred că m-am prostit, cum să pierd timpul în care aș putea face altceva? Mă mai amuz spicuind de pe ici pe colo câte o perlă, dar să știți că nu-s acelea de cultură. Citesc o postare care face elogiul unei lupte în pat, cearceafuri mototolite, suspine, trăiri...așa de intense că simt cum mi se apleacă numai dacă mă gândesc la miere. Dau peste o aplicație care e pe post de ghicitoare în ghioc. Sau mai bine zis, în avatar. Îmi poate spune ce am fost in viața trecută, ce sunt și voi fi în viața viitoare. Accept, de curiozitate, le dau fotografia de la profil, și aflu că am fost actriță, hoață și apoi ducesă. Repet figura, numai așa, ca să-i verific, și nu renunța la niciuna din îndeletniciri. Dar, observ în subsolul rezultatului că-mi reproșează faptul că din cauza ochelarilor nu mi s-a putut detecta o parte din față. Păi, aplicație dragă, atunci de ce mă induci în eroare? Te dau în judecată că m-ai făcut hoață.
Mai arunc o privire la tv unde rulează un film prost, apoi iată, primesc o cerere de prietenie. Am vreo 700 neelucidate, neșterse din lipsă de timp. Noua cerere vine din partea unui imberb cu mușchi la vedere, posesorul unui Ferrari virtual, amator de manele și tipe tunate după ultima modă. Îi fac un bine și-i șterg cererea, dar nu pot să nu mă întreb cum ar fi arătat lumea dacă nu se renunța la chiloțeii tetra, budigăii de iarnă și ștrampii călduroși, decenți. Păi nu? Sănătos și serios. Presimt că bolile cele mai grave și frecvente ale secolului viitor vor fi cistita, glaucomul, osteoporoza plus toate afecțiunile legate de circulația sanguină, mult încetinită de la statul pe loc. De obezitate nu mai zic, nici de problemele psihice, acelea deja sunt apanajul prezentului.
Buun...Azi a fost o zi omagială a unui poet. Și nu unul oarecare. Să fiu eu sănătoasă de câte ori am citit că îl venerează atâția. Dar, curios, deși le dau mură în gură, ba o poezie, ba chiar înregistrări cu poetul respectiv, neam! Nika! Uitat. Iată cum devin adepta proverbului...A uita e omenesc! Ce, nu e corect? Ba e. Altfel nu aș fi așa calmă.
Ce spuneam? Aa, ce caut eu pe FB...Timpul pierdut.


Adina V.

31.03.2018


Clipa de fericire



   Căutăm mereu fericirea. 
   Ne plângem că viața, destinul ne sunt potrivnice și ne-au lipsit de ea. Aruncăm vina pe tot ce ne înconjoară și ne risipim clipele căutând vinovați.
   Nu avem timp de lucruri banale. Nu vedem un zâmbet pentru că nu-l căutăm. Nu mai privim spre cer decât pentru a ști dacă să ne luăm umbrela.  Ne zbatem, alergăm, ne luptăm pentru a ne încheia ziua într-un mod prestabilit, programat.     
   Dar din acest program lipsim noi. Pierdem contactul cu lumea interioară, trăim vulcanic, dar fad. Ne raportam la cerințele societății și uităm că noi avem dreptul la noi. Ne frângem mâinile și ne întrebăm ce putem face să ne fie mai bine. Apoi, cu timpul, devenim superficiali, facem compromisuri, alegeri greșite, dăm vina pe viață, pe alții, numai pe noi nu.

   Găsește-ți timp pentru suflet, bucură-te de tine, construiește-ți clipa de fericire și păstreaz-o.

Adina V.

30.03.2018

vineri, 30 martie 2018

Adina V. - Zenit




Am privit în sus și am dorit să ating bucata mea de cer. Am căutat un munte al meu. Pașii au mușcat din povârnișuri, degetele au atins pietrele tăcute și reci, m-am agățat de firul de iarbă plăpând și am urcat, rădăcinile brazilor mi-au fost trepte, șoaptele crengilor atinse de vânt mi-au fost îndemn. Urcând, depășeam etape ale unei transformări spirituale într-o contopire tot mai deplină cu natura. Liniște, liniște.

Ajunsă pe culme, mi-e tot mai dor de mine.


Adina V.

30.03.2018

luni, 5 martie 2018

Scrisoarea lui Radu Stanca către soţia sa: „Nu mai cunosc nimic altceva decât chipul tău“


Scrisoare de dragoste. Revista clujeană „Apostrof“ publica, în decembrie 2012, un material despre Radu Stanca, regizor, dramaturg, poet şi eseist. Articolul cuprinde şi scrisori de dragoste trimise înainte şi după căsătorie soţiei sale, actriţa Dorina Ghibu.

Scrisoare de dragoste. Radu Stanca se căsătoreşte în 1951 cu Dorina Ghibu (i se spunea Doti), actriţă de la Teatrul Naţional din Cluj, cu care a purtat o intensă corespondenţă înainte şi după ce s-au cununat, în perioadele când el se afla la Sibiu sau Bucureşti. Radu Stanca (n. 5 martie 1920, Sebeş - d. 26 decembrie 1962, Cluj) a fost un dramaturg, poet, eseist şi regizor de teatru român. Teatrul din Sibiu îi poartă numele. El este nepotul medicului Dominic Stanca, cel care a descoperit Băile Someşeni din Cluj-Napoca, unde a creat o mică staţiune balneo-climaterică vizitată şi de englezi în perioada interbelică.
Scrisorile, care redau atât sentimentele celor doi, cât şi planurile lor de viitor, au apărut într-un număr al revistei clujene Apostrof, într-un material amplu semnat de Ion Vârtic. Una dintre ele, pe care o redăm fragmentar, a fost trimisă de Radu Stanca pe 6 martie 1951, de la Sibiu, cu câteva zile înainte de căsătorie:

„Doti, draga mea

Sunt tot numai aşteptare, numai dor de tine. Un singur gând, o singură râvnă: aceea de a fi, din nou, aproape de tine, aproape de îmbrăţişarea ta, de apa vie a buzelor tale – mereu dorindu-te, mereu setos de frumuseţea ta fără asemănare.

Iată! Peste câteva zile vei fi soţia mea. La acest gând, cele mai pure zone ale spiritului se deschid înainte-mi – şi stau ca în faţa celui mai sublim act al desăvârşirii. Un jurământ sfânt mi se naşte pe buze, acum în preajma marei împliniri, şi totul se leagă de azi înainte, pentru mine, de acest jurământ. Lui voi închina ceea ce e mai bun în mine îndeplinirii lui – căci jur să mă închin cu totul pentru fericirea ta; să-mi dăruiesc toate puterile inimii idealurilor tale; să sfinţesc cu sârguinţă altarul căsniciei noastre cu harul celei mai dumnezeieşti iubiri.

Fericirea mea nu are hotare; ea cuprinde, de la o margine la alta, universal – pretutindeni e numai ea; sunt învăluit în strălucirea bucuriei mele nelimitate. Aripi să am şi nu aş putea urca mai sus decât înălţimea cristalină de la care privesc acum, în faţă, viitorul.
Toate s-au limpezit în mine, s-au purificat – am devenit un om nou. Şi mă îndrept, cu fruntea sus, spre treptele pe care mă vor conduce mâinile tale blânde şi înţelegătoare; privirile tale adânci, încărcate de viaţa pe care cu generozitate o răspândeşti ăn trupul şi sufletul meu.

Eşti, de acum înainte, înţelesul meu cel mai intim. Eşti sensul meu adevărat – şi dincolo de orice graniţe terestre eşti îndumnezeirea mea; mântuirea mea. Cu tine dobândesc nu numai un rost, dar şi un loc printre binecuvântaţii lumii – căci tu îmi aduci fericirea.
(…)
Vrând să te merit, voi frământa toate puterile spiritului meu – voi lupta cu nesăbuirile mele, cu infernurile mele; îmi voi limpezi căutările, voi munci cu pasiune. Vrând mereu să te cuceresc, voi căuta să devin – te voi avea mereu în faţă, ideal luminos, pe care mă vopi strădui întruna să-l dobândesc. (…) Mă voi cârmui după tine, precum corăbierul după steaua polară. (…)

Şi nu mai cunosc nimic altceva decât chipul tău. Nu mai şoptesc alt cuvânt decât numele tău, ce mi te aduce mereu, cu putere magică, în ochii sufletului - eşti permanent în mine, ai pătruns în locaşurile mele lăuntrice prin toţi porii fiinţei mele; îţi simt neîncetata făptura ta de fum suav, îţi ascult mereu glasul, legănător şi darnic, ca un clopot de mare sărbătoare; îţi văd ochii adânciţi între neguri de bună tristeţe;
îţi cuprind cu palmele nerăbdătoare hulubii sânilor, ferecaţi parcă dintr-un pătimaş zbor; îţi cercetez cu copilărească uimire merele de pe marmora umerilor, linia plină de graţie, ca o amforă greacă, a trupului tău – şi-mi plec buzele, draga mea, pe marginea acestei amfore şi te beau în mine pe tine; te beau cu toată frumuseţea ta, cu tot trupul. Fiindcă de acolo, din adâncul sufletului tău, vine marea ta frumuseţe; - chipul tău, trupul tău sunt reflexul direct al sufletului.

Şi eşti frumoasă, iubito, pentru că eşti toată numai suflet; suflet e privirea ta, suflet e mersul tău de pasăre măiastră, suflet e zâmbetul tău, suflet sunt degetele tale şi strângerea ta de mână. Între sufletul tău şi trupul tău au căzut toate obstacolele – divina lor contopire e desăvârşită.

Şi te iubesc pentru că eşti deplină.

Şi te chem. pentru că vreau să mă îndeplineşti; te chem, te chem neîncetat, tu, lumina mea, viaţa mea, împlinirea mea.

Al tău, Radu“



vineri, 2 martie 2018

Motivații



Încă ninge.
Martie capricios. Mi-aduce aminte de vremuri trecute. Da, iar! Ce frumos era când mergeam la școală printre mormanele de zăpadă murdară. Ca să trec strada trebuia înainte să escaladez munții de zăpadă de la marginea drumului. Rezistau mult timp pentru că erau acoperiți de un strat de zăpadă amestecat cu pământ. Când ajungeam în clasă îmi încălzeam mâinile pe soba de teracotă de lângă ușă. Odată, o colegă după ce s-a încălzit bine, când s-a îndepărtat de sobă avea sarafanul topit la spate...Sarafanele acelea din material sintetic...:))

Într-o dimineată,  am făcut greșeala să nu mă uit pe geam înainte de a pleca spre liceu. Când am ieșit din bloc am crezut că sunt la Polul Nord. Din fața scării se deschidea un tunel, probabil matinalii îl săpaseră ca să ajungă, totuși, la servici. Câtă responsabilitate! Purtam cizme de fațadă, îmi plăcea culoarea lor, erau verzi, cizmele acelea italienești care se vindeau pe sub mână. Nu erau îmblănite, acum cred că nici din piele nu erau, prea erau fine ca o mănușă. Dres alb, din-acela fin, sarafanul bineștiut, însă nu sintetic, ci dintr-o pânză care era mai degrabă potrivită pentru vară, o geacă albă, subțire. Întotdeauna mi-a plăcut culoarea albă. Am mers până la tramvai printre nămeți, dar nu fuseseră curățate liniile deci, soluția era metroul. Până la liceu mai aveam de luat o mașină care nici ea nu circula. Am mers pe jos.Tremuram din toate încheieturile, picioarele erau roșii de la frig. Când am ajuns, surpriză! Nu se făceau ore, ci se curăța strada din fața liceului de zăpadă. Pe mine m-au iertat, cred că de milă. Iarna anului 1987.

Iernile comuniste, când stăteai în casă îmbrăcat ca afară. Dacă deschideam ușa la congelator făceam economie de curent. Se gătea după program, gazul nu avea putere calorică , abia pâlpâia. La fel și apa, făceai baie între anumite ore, dar și așa riscai să rămâi cu săpunul pe tine. Nimeni nu comenta, era un mod de viață.

Înghețați, oamenii găseau puterea de a sta ore în șir la coadă la carne pentru un pachet de gheare. Și alea cu porția, un pachet de om.  Se afla imediat când se aducea marfă undeva. Toți o zbugheau spre magazinul respectiv. "Se aduce încălțăminte pe Lipscani", "Carne în Militari", "Ciocolată chinezească în Crângași", "Portocale, banane, la Unirea". Mașinile de marfă soseau noaptea, erau descărcat pe furiș, de parcă transportau averi. Unii se învoiau de la servici, alții stăteau cu rândul, bunicii dimineața, apoi venea schimbul doi la rând. Ciocolata chinezească avea gust de plastic, bananele erau verzi, trebuiau lăsate să se coacă. Stăteau lipiți unii de alții, se mișcau la unison, o masă amorfă, în culori terne. Unii povesteau cum au fost păcăliți în alte dăți, alții se luau la ceartă, se înjurau. te făceai că nu vezi, nu auzi, oricum nu puteai mișca nici un deget, așa erai de imobilizat de cei din jur.

Mi-aduc aminte de o pereche de pantofi galbeni. Stătusem la coadă multe ore și culoarea pe care o dorisem se epuizase. I-am luat galbeni, că altfel zburau și ăia la altcineva. Am cumpărat Sigmarom și i-am vopsit. Ha, ha. Hm, hmm.

Cine avea o rudă vânzătoare la vreun magazin era mai tare ca una cu vreun director în familie. Dacă mai avea și o rudă pe afară, era deja VIP. Țiganii vindeau la colț de stradă țigări, cafea, săpunuri, gumă de mestecat, tricouri, pastă de dinți. La nivel redus, reprezentau Mall-ul de azi. Te duceai la doctor ținând ascuns, să nu te vadă careva, cartușul de Kent. Ori săpunuri. Acum golești cardul sau nu te mai duci. Stai și suferi că poate trece. Țiganii vând în magazinele proprii, carnea e peste tot, banii lipsesc. Ciocolata chinezească a fost înlocuită de alte mărci, guma de mestecat nu mai e un lux, nici pasta de dinți, dar nu le mai vrem. În casă e tot frig, plătim prea mult altele ca să mai facem și căldură, portocalele sunt fade, pantofii, cizmele, sunt pe toate drumurile, te țin un sezon și gata. Parcă și zăpada e altfel. Doar noi ne-am schimbat.

Oare?

Adina V.

2. 03. 2018