Blogurile mele

Ascultă Radio Poema

miercuri, 24 ianuarie 2018

Xantipa

                                                sursă foto: internet

Exista în Grecia antică un obicei (el se păstreză și astăzi), și anume: numele dat copiilor era astfel ales: primul băiat lua numele bunicului din partea tatălui, al doilea pe cel al bunicului din partea mamei și abia al treilea primea un nume ales de părinți. Regula se aplica și la fete, ele preluând numele bunicelor, în aceιași ordine. Patriarhatul a fost mereu forma de organizare a Greciei.

Xantipa, mereu nemulțumită, femeie aprigă, geloasă, cicălitoare.

Faptul că a avut trei copii cu Socrate, copii care la venerabila vărstă a acestuia de 70 de ani erau încă mici, ne arată că Xantipa era cu aproximativ 40 de ani mai mică decât soțul ei. Ce o fi atras-o la omul acela mic, cu nas borcănat, zdrențuros?

Primul copil a primit numele Lambrocles. Pe tatăl lui Socrate îl chema Sofroniscos, nume pe care l-a primit al doilea băiat. De ce nu s-a respectat tradiția? Numai într-un singur caz se întâmpla acest lucru. Aflăm, astfel, că antipatica Xantipa provenea dintr-o familie aristocrată, aflată pe o treaptă superioară social față de cea a lui Socrate. Și iar ne întrebăm, de ce a devenit soția lui Socrate, un om mult mai în vărstă ca ea? Și ajungem la al doilea obicei folosit și acum în Grecia, în special la sate. Căsătoriile erau hotărâte de părinți. De ce a fost ales Socrate? Numai un înțelept putea răbda capriciile acestei femei nemulțumite, autoritare, temperamentale. Socrate a spus că mariajul cu Xantipa a fost un test al răbdării asumat cu bună știință pentru a putea înțelege lumea.

Socrate, cel care umbla mai mult desculț, cu aceleași haine , peticite și murdare, cel care probabil nici nu știa să scrie, dar cu toate acestea medita la mersul lumii, al universului, căutând în interiorul său răspunsuri, a fost dat în judecată de Xantipa ...că o neglija. Cum altfel, dacă el lipsea de acasă și frecventa casa unei cunoscute prostituate din Atena? La proces, în loc să se disculpe, a apărat-o pe ea, susținând că merita un soț mai bun.

Cum tot ce știm despre Socrate ne-a fost transmis de către Platon și alții, oare nu ar trebui s-o privim cu mai multă înțelegere pe această femeie? Ea a fost descrisă de către cei pe care nu-i agrea pentru că îi luau soțul de acasă. Putem fi siguri că nici aceștia nu au menajat-o în descrierile lor.

Grecia antică nu accepta femeia autoritară, femeia care se punea contra bărbatului, care se amesteca în treburile acestuia.

Iată de ce Xantipa este prototipul negativ al femeii într-o perioadă în care numai bărbatul avea drepturi. 


Adina V.

24 ianuarie 2018

Agora



   Agora, o piață a deșertăciunilor, o piață unde un înțelept privea lumea și universul. În jurul său, tineri, bătrâni, discuții, vanitate. Nicio femeie. Nu aveau voie să facă parte din lumea condusă de bărbați. Bărbații se împart în două categorii principale (pentru că mai sunt și cele secundare): conducători și supuși. Și iată, Agora, mustind de forfota zilnică, de voci. Problemele urbei sunt mai importante decât universul. Problemele personale sunt mai importante decât problemele urbei. Vanitate!
   Agora și el. Observă tăcut zarva inutilă. Cățiva tineri se opresc lângă el. Îi întreabă despre cunoaștere, despre sine. Le pune întrebări și îi ajută să deschidă singuri poarta răspunsurilor lor. Este doar un conducător de drumuri.
   Agora Atenei, mistic și istorie, minciună și adevăr. El și adevărul, în măsura în care adevărul există. Nu poate fi general valabil pentru toți. De aceea îl mai căutăm și azi. Pentru că el ori a rămas undeva în trecut ori nu există. Orice noțiune de adevăr enunțată până acum nu este decât constatarea unui fapt concret. Eu spun o minciună, dar tu nu știi. Dacă te conving, este un adevăr. Omul are două picioare, două mâini. Este un adevăr? E realitate. Ce înseamnă adevărul? Ce vrem noi să credem pentru a ne fi bine, înafara realitătii, care nu poate fi contestată. Adevărul meu nu e și al tău și invers.
   Din greșeală, doi fizicieni, răsplătiți ulterior cu premiul Nobel, au descoperit rămășițele Big-Bangului primordial. Este un adevăr? Ce nu poate fi verificat, nu poate fi adevăr. Dacă poate fi verificat, este realitate. Și atunci, unde este adevărul?
   În Agora de azi, nimeni nu gândește, dar vocile sunt tot mai nervoase. În Agora de azi e pustiu, deși e plină de oameni.
   Ce este Agora? Locul unde vanitatea a învins.



Adina V.

24 ianuarie 2018

* agora= piață, locul de întâlnire al atenienilor (în limba greacă)

miercuri, 10 ianuarie 2018

Cântec



   În seara aceea, când vântul se strecura pe sub ușă, te-am rugat să cânți la chitară. Nu voiam să-i mai aud geamătul, nici zgomotul alunelor pe care o veveriță neastâmpărată le spărgea stând tacticos pe creanga cu frunze de foc din fața ferestrei. În bucătarie, fluierau în surdină, în ceainic, florile de tei. Un ștergar alb acoperea o pâine rotundă, cu o coajă rumenă și miez auriu. Mirosul de grâu copt se impregnase în pereții de lemn, lustruiți de ani. Noaptea se apropia încet de ferestrele străjuite de perdele în roșu și alb. 
-Cântă-mi ceva, te-am rugat.
-Să iau chitara, mi-ai răspuns, și totul a zâmbit în jur, până și masa morocănoasă din lemn de mahon, și cutia care ascundea panglici vesele și câțiva nasturi, și bolul în care batoanele de vanilie se amestecau cu cele de scorțișoară. Te-am urmarit cu privirea în timp ce te îndreptai spre dulapul care adăpostea chitara. Apoi, degetele tale au mângâiat delicat corzile și sunetele au început să danseze în jurul nostru. Te priveam și zâmbeam. Eram o melodie care avea nevoie de chitara aceea pentru a fi auzită.

*

  Vântul a tăcut. Anii au mușcat din pereții de lemn, pe ceainic timpul și-a pus pecetea, chitara nu mai are corzi, o veveriță privește curioasă pe fereastră. Însă nu cred că e aceeași. Doar zambetul tău e la fel. Și melodia...


Adina V.

10.01.2018





miercuri, 3 ianuarie 2018

Mais ou sont les neiges d'antan? (Villon)



E soare, e frumos, e cald de parcă e primăvară. Sărbătorile au trecut, tot cu soare...și mă gândesc la iernile copilăriei mele, când ningea ca în povești, mă uitam pe geamul aburit cum zăpada se așternea pe bradul din curtea casei...Bradul plantat de tata în ziua când am apărut în viața lui. Am și acum o fotografie în care mă ține în brațe în seara primului nostru revelion. Pe verso scrie..."Anul acesta mi-a adus-o în dar pe Adina"...Și ningea, ningea în copilăria mea...Bradul din casă își întindea brațele împodobite cu globuri, cu bomboane învelite în hârtie argintie, aurie și roșie. Le mai țineți minte? Desfăceam ambalajul acela festiv , luam bomboana și puneam în loc vata care era pe post de zăpadă printre crengile bradului. Era cald în casă, în suflet, mă bucuram de iarnă. Afară zăpadă. Străzile erau albe și plutea o liniște ireală. Cerul roșiatic, cerul de iarnă...și tata, și mama, și sora mea...
Acum nu a rămas nimic din toate acestea. Nici măcar zăpada. Cum să vă aduc înapoi, ani nevinovați? Măcar dacă ar ninge...

Adina V.
3.01.2018