Radio Poema

vineri, 4 august 2017

Autismul literar

                               

   Am avut o copilărie normală, fără să pot spune că a fost fericită. Doar normală. La 7 ani am invățat să citesc și de atunci cărțile au devenit prietenele mele. Mi-a plăcut școala pentru că învățam atâtea lucruri minunate. Astfel încât, într-o duminică dimineața , m-am îmbrăcat cu uniforma scolară și am trezit-o pe mama ca să mă ducă la școală. Dezamăgirea a fost mare când mi-a spus că e duminică. :))

   La 12 ani viața avea să-mi arate că poate să răstoarne tot universul meu dintr-o singură mișcare, într-o singură clipă. De atunci, în căutarea liniștii, a frumuseții pe care n-o mai găseam în realitatea de zi cu zi, m-am refugiat în cărți. Am trăit în cărți. M-am rupt în două, o parte își trăia cursul firesc, cotidianul amar, a doua visa cu ochii deschiși citind, citind...

   M-am identificat cu fiecare personaj din cărțile pe care le citeam. Astfel încât, la o vârstă fragedă eu deja cunoscusem trăiri pe care doar la maturitate le experimentezi. Asta mi-a dat puterea de a rezista, această evadare în imaginarul atât de concret pentru mine.

   Dar, conștientizam cât de nociv este să fii așa. Pentru că oricărei trăiri reale i se adăuga intensitatea trăirilor imaginare care deveniseră parte din mine. Care mă alcătuiau de fapt din existențele iluzorii cu care mă contopisem. Eu unde mai eram? Cine eram eu? La 12 ani deja iubisem cu pasiunea lui Jane Eyre, fusesem rebelă ca Dima Grigore, învățasem jocurile crude ale iubirii de la Mathilde de la Mole, la 12 ani cunoscusem deja decandența zeilor mitologici, la 14 ani mă intriga parvenitul Bel-Ami și o înțelegeam pe Madame Bovary, admirasem deja diabolica înteligență a Catherinei de Medicis, la 14 ani cuceream și eu Schloss Adler, făcusem incursiuni în viitor cu Jules Verne și Prus mă trimisese în Egiptul antic, cunoscusem nebunia lui Ramses și puterea bisericii în stat, iar apoi suferisem alături de El Hakim privind Nilul secat...Și lista poate continua...La ce mi-au ajutat toate acestea? La nimic. Din contră, mi-au dăunat. Am construit din clipe simple-povești grandioase. Am atribuit calități persoanelor din jurul meu din dorința de a înfrumuseța banalul. Am trăit intens nu viața mea, ci a altora și m-am pierdut pe mine.Și am greșit mereu pentru că nu am mai putut înțelege concretul decât prin prisma abstractului.

   Am momente când mă caut, am momente când mi-e teamă să mă descopăr, dar merg înainte cu bucuria că am trăit intens, chiar dacă nu viața mea.

Adina V.

04.08.2017


2 comentarii:

Ioan Grigoras spunea...

Adina Speranta...multa,multa speranta!!!.

Adina Speranța spunea...

Mereu cu speranță să privim înainte!
Cu drag, Ioan :)