Radio Poema

sâmbătă, 5 august 2017

Cei trei pași spre Poezie

 


   Acum 3-4 ani am început să scriu în joacă poezele. Așa mi se pare corect să le numesc. Mă jucam versificând gânduri simple, spontane. Dacă recitesc acele încercări, aș râde acum. M-am gândit să le șterg, dar, dintr-un sentiment al proprietății aupra clipelor închise în acele rânduri, nu fac asta. Sunt ca niște fotografii sepia ale altor timpuri. Dar ce fericită eram! Nu știam nimic despre poezie, doar sufletul meu se bucura scriind. :)
   Nu mare mi-a fost mirarea când mi s-a propus să apar într-o antologie. Așa de rușine mi-a fost că nici nu am răspuns invitației crezând că e o glumă. Apoi, am primit invitația de a fi membru pe un site de poezie :). Ce momente frumoase am avut acolo. Discuții interesante despre poeți, eram în sfârșit în casa Poeziei :) Mă bucuram ca un copil de tot ce descopeream, de oamenii cu suflet frumos și curat care postau acolo.Îmi erau dragi, așa de dragi!
    Treptat, au apărut și alți membri, cu statut real de poeți. Și am început să observ diferența între ce scriam eu și ei. Am început să caut, mi-am dorit să cunosc mai multe despre tehnică, vers, exprimarea mesajului, prozodie.Vai, erau atâtea necunoscute de descoperit.
   Astfel, am definit trei stadii ale evoluției, trei pași ce trebuie neapărat urmați, și anume:

1) Observatorul- acesta citește, analizează, absoarbe, învață, alege. Creațiile celorlați, prin comparație, arată stadiul unde te afli. Asta dacă nu ești orgolios și apreciezi corect. În plus, lectura poeziilor clasice este absolut necesară pentru că din nimic, nimic nu apare. Este perioada în care poeziile lui Eminescu, de exemplu, ne încântă.

2) Căutătorul- acesta are deja la bază o cultură solidă din operele înaintașilor și acum începe să caute care sunt metodele folosite. Ce este aliterația, când folosim enumerația și cum, ce înseamnă rima compusă, sau feminină, masculină, care este structura unei rime, ce înseamnă ritmul trohaic, iambic etc. Cunoștințele legate de măsură, ritm, rimă nu sunt decât o picătură din oceanul cunoașterii. Și încă una de la suprafață. Căutătorul scormonește după reguli, află cum se scrie un rondel, o glossă, un sonet, află cum deosebește o doină de o baladă, ce înseamnă un pantum, cum se crează planul metaforic, ce înseamnă fragmentarismul, diferența între poezia clasică și cea modernă, limbajul diferit al acestora etc.

3) Creatorul-  abia acum, având tot necesarul de cunoștințe la îndemână,  se scrie poezie.

Pentru a deveni creatori, nu ignorați cele două stadii premergătoare. Succes, dragii mei!

Adina V.

5.08.2017


vineri, 4 august 2017

Autismul literar

                               

   Am avut o copilărie normală, fără să pot spune că a fost fericită. Doar normală. La 7 ani am invățat să citesc și de atunci cărțile au devenit prietenele mele. Mi-a plăcut școala pentru că învățam atâtea lucruri minunate. Astfel încât, într-o duminică dimineața , m-am îmbrăcat cu uniforma scolară și am trezit-o pe mama ca să mă ducă la școală. Dezamăgirea a fost mare când mi-a spus că e duminică. :))

   La 12 ani viața avea să-mi arate că poate să răstoarne tot universul meu dintr-o singură mișcare, într-o singură clipă. De atunci, în căutarea liniștii, a frumuseții pe care n-o mai găseam în realitatea de zi cu zi, m-am refugiat în cărți. Am trăit în cărți. M-am rupt în două, o parte își trăia cursul firesc, cotidianul amar, a doua visa cu ochii deschiși citind, citind...

   M-am identificat cu fiecare personaj din cărțile pe care le citeam. Astfel încât, la o vârstă fragedă eu deja cunoscusem trăiri pe care doar la maturitate le experimentezi. Asta mi-a dat puterea de a rezista, această evadare în imaginarul atât de concret pentru mine.

   Dar, conștientizam cât de nociv este să fii așa. Pentru că oricărei trăiri reale i se adăuga intensitatea trăirilor imaginare care deveniseră parte din mine. Care mă alcătuiau de fapt din existențele iluzorii cu care mă contopisem. Eu unde mai eram? Cine eram eu? La 12 ani deja iubisem cu pasiunea lui Jane Eyre, fusesem rebelă ca Dima Grigore, învățasem jocurile crude ale iubirii de la Mathilde de la Mole, la 12 ani cunoscusem deja decandența zeilor mitologici, la 14 ani mă intriga parvenitul Bel-Ami și o înțelegeam pe Madame Bovary, admirasem deja diabolica înteligență a Catherinei de Medicis, la 14 ani cuceream și eu Schloss Adler, făcusem incursiuni în viitor cu Jules Verne și Prus mă trimisese în Egiptul antic, cunoscusem nebunia lui Ramses și puterea bisericii în stat, iar apoi suferisem alături de El Hakim privind Nilul secat...Și lista poate continua...La ce mi-au ajutat toate acestea? La nimic. Din contră, mi-au dăunat. Am construit din clipe simple-povești grandioase. Am atribuit calități persoanelor din jurul meu din dorința de a înfrumuseța banalul. Am trăit intens nu viața mea, ci a altora și m-am pierdut pe mine.Și am greșit mereu pentru că nu am mai putut înțelege concretul decât prin prisma abstractului.

   Am momente când mă caut, am momente când mi-e teamă să mă descopăr, dar merg înainte cu bucuria că am trăit intens, chiar dacă nu viața mea.

Adina V.

04.08.2017