Radio Poema

joi, 14 decembrie 2017

Detașare



A venit iarna!
Ce surpriză, nu? Adică voi nu știați că la 20 de grade căt arată termometrul poate fi iarnă? Doar în calendar. Că ea poate să apară și vara. În suflet. Cât de folosită este imaginea asta pentru a descrie tristețea. Dar de ce să fim triști? Oare merită să ne pierdem timpul, și așa puțin, cu tristețea și melancoliile siropoase din care se scurge ca o rășină, vâscoasă, greoaie, lacrima?
Am să aștept primii fulgi și am să strig atunci: a venit vara! Și o să dansez printre ei, am să le simt parfumul și atingerile delicate pe față. pentru ca fulgii aceia vor fi flori, iar în vara mea plouă cu secunde colorate, apoi apare curcubeul, norii se ascund sub fusta amintirii și un soare năzdrăvan ciupește copacii de frunze, își afundă palmele în plete grâului, apoi cu degetele desenează pe ape cercuri de lumină. Nu am să văd copacii goi, nici cerul cenușiu, nici zloata care mă ține cu ghearele de încălțămintea udă ...Gata, mi-a venit rândul să plătesc factura la curent. Bye, bye!

Adina V. 

14.12.017

sâmbătă, 9 decembrie 2017

Apocalipsa virtuală


În viitor, copiii vor purta în loc de biberon, smartphone-ul la găt. Primele cuvinte vor fi înregistrate de aplicații special programate ca să devină active la primul gângurit. Pampers-ii vor fi de lungă folosință pentru că preocupați fiind de jocurile online nu vor mai consuma multe lichide. Iată o economie considerabilă pentru buzunarul părinților, dar și pentru planeta care are resurse din ce în ce mai reduse. Suzeta va fi înlocuită de microfonul la care pruncii vor purta conferințe online între ei dezvoltându-și astfel abilitățile de comunicare inter-umane.

Părinții vor urmări ce fac copiii, fapt posibil și acum, însă în plus vor exista metode de stopare ale activităților nepermise. Deși nu ar fi grea o deplasare dintr-o cameră în alta, părinții vor intra în calculatoarele copiilor și le vor adresa dojenile în orice limbă străină vor dori. Copiii vor răspunde în altă limbă, asta pentru a arăta că sunt neascultători. Dovada neascultării va putea fi downloadată.

Creșterea va fi lentă, dezvoltarea fizică influențață mult de lipsa activităților în aer liber. Admiterea la școală se va face online, cursurile, meditațiile, la fel, aplicații deja implementate în sistemul de învățământ actual. Se va face economie la bugetul familiei nemaifiind necesară achiziționarea de haine, din cauză că totul se va desfășura în spațiul locativ.

O modificare esențială se va face remarcată: mâinile vor avea doar două degete, celelalte trei se vor atrofia din cauza lipsei de activitate. Cele două degete vor fi lungi, subțiri, dar puternice, cu ele tastandu-se.

Lumea înconjurătoare va fi vizualizată datorită dronelor care vor lua locul porumbeilor călători. Ele vor transmite de la fața locului evoluția naturii, vor transporta obiecte care vor face subeictul unui schimb între două persoane, vor culege flori sălbatice și le vor dărui din partea unui îndrăgostit, iubitei etc.

Admiterile în instituții, vizitele la muzee, teatre, evenimente culturale, vor avea loc online. La fel transferurile bancare, plățile, cumpărăturile. După cum se știe, deja sunt existente aceste facilități.

Noile programe vor permite schimbarea vocii în funcție de opțiunea fiecăruia, la fel înfățișarea, și asta chiar în comunicarea directă online, prin alegerea unui avatar, în prealabil.

Va exista o parte pozitivă în tot acest viitor care pare sumbru. Nu vor mai fi războaie, distrugeri, victime. Locul soldaților va fi luat de hakeri, distrugerile vor fi asupra sistemului informatic, victimele vor suferi cumplit pentru ca nu vor mai putea accesa browserul, nici boost-ul. O simplă formatare va fi imposibilă.

Alt fapt pozitiv: îmbolnăvirile vor fi ca și până acum datorate virușilor, însă celor de tip Troian, mult evoluați decât ce întâlnim acum, un fel de viermi intestinali ai sistemului operațional. Cu un antivurus, medicamentul viitorului, se va scăpa de orice...boală.

Se pune întrebarea: cine va asigura totuși nevoile existențiale? Roboții, special programați să îndeplinească munci fizice. Nu se va mai circula cu mașini, tractoare, avioane etc...deci stratul de ozon se va reface treptat. Roboții vor funcționa cu energie. Vor exista prize pentru încărcarea acumulatorilor în locul fostelor benzinării. Curentul electric va fi obținut din energia solară și cea eoliană, plus cea generață de valuri. Iată câte avantaje se preconizează în viitor.

Apocalipsa, care oricum nu înseamnă sfârșitul lumii, ci revelația pe care aceasta ar trebui s-o aibe, va veni fără dureri, fără o catastrofă vizibilă, odată cu o pană generală de curent. Atunci, totul se va termina. Oamenii, firavi, străvezii, vor ieși din case și mulți nu vor fi capabili să reziste. Totul va fi luat de la zero. Puținii supraviețuitori vor întemeia o altă lume care va ști ce înseamnă dependența de inter-net.

Alea jacta est! Viitorul a început deja.

Adina V.

10.12.017

Scurt atlas tipologic virtual



Virtualul ăsta, cine l-a inventat cred că nu bănuia cum o să schimbe oamenii. Oamenii aceia care nu mai suportă singurătatea, care împinși de tăcerea instaurată în casă în fiecare zi care trece atât de greu, caută o evadare, un loc unde să fie așa cum nu au îndrăznit să se comporte în realitate.

Amatorii de virtual se împart în mai multe categorii:

1) Pesimiștii: observă, nu se implică, surâd ironic vâzând cum alții își pierd timpul cu prostii. Colțul gurii, de regulă orientat spre pământ, cu greu se ridică într-o grimasă care, cu indulgență, poate fi numită zâmbet: Uite, domne, ce naivi!

2) Exuberantul: salută pe toată lumea, dăruiește flori, soare, cuvinte frumoase,(de regulă citate luate de pe la alții), poze cu pisicuțe, cățeluși etc. Acesta postează, zburdă de la un cont la altul, și mulțumit de sine, își vede de treaba lui. Cea reală.

3) Don Juan-ul: este atent la conturile noi, mormăie în barbă...Mm, prospătură!...și caută înfrigurat mostrele de mesaje din anii în care a tot încercat să atragă atenția. Subit, poza de la profil se schimbă și apare un corp musculos, privirea e protejată de ochelarii de soare, doar, doar, nimeni nu va recunoaște personajul celebru din ea.

4)Timidul: acesta nu are activitate prodigioasă, îi observă pe ceilalți stând retras, îl ai la prieteni, dar nu știi, atât de neobservat trece. Dar el este acolo, te urmărește și remarcă tot ce faci.

5) Agresivul: acesta caută scandal. În viața de zi cu zi este marginalizat, așa că se manifestă aici. Are replici dure, se bagă în discuții nepoftit, se ia de orice cuvânt greșit. De regulă, pot fi recunoscuți ușor, au studiat la universități renumite, (am folosit corect pluralul), sunt directori, bancheri etc. În spațiul virtual, adică.

6)Obsedatul: aici e mai grav. Acesta face o adevărată fixație pe cineva, fie că e de natură sentimentală pozitivă sau negativă. Ori îl iubește, ori îl urăște. Consideră că victima îi aparține, o terorizează cu mesaje, îi urmărește orice mișcare, explodează în privat, bombardează cu acuze etc. De regulă, are mai multe conturi, de unde revine în caz că este blocat. În cotidian este blând, dar are o privire furișată. Timbrul e jos, (timbrul vocii), dar pot fi recunoscuți după tremurul nervos al mâinii. Pot fi demascați printr-o provocare fățișă, însă nu recomand.

7) Patriotul: acesta apare preponderent la sărbătorile naționale, face uz de manifeste virale, clipuri zgomotoase, în timp ce stă în casă și bea ceai. Sau altceva. Denigrează totul, de la situația politică, până la cea economică, te-ar strânge de gât dacă îndrăznești să nu fii de acord cu el, chiar vrea asta, ca să mai câștige puțină atenție. A se evita.

8) Altruistul: acesta oferă din sufletul lui momente frumoase, fie că sunt fotografii din călătorii, clipuri interesante, poezii, proză etc. De multe ori, este admirat, însă el știe că nu mulți citesc ce dăruiește, însă nu renunță, vorba aia, măcar unul dacă va da importanță, tot înseamnă că a meritat. De reținut!

9) Visătorul: caută persoane asemenea lui, crede în oameni, în povești, se bucură de fiecare clipă frumoasă, zâmbește. A se citi naiv.

10) Înțeleptul: nu există.

11) Aici, sigur, ești tu, cititorule.

Adina V.

9.12. 2017

duminică, 26 noiembrie 2017

opt opt patru patru



-fumezi? mă întreabă ea și nici nu știu cine este.

-bei? mă întreabă tot ea, privind la mine de jos unde stă ghemuită ca o pasăre rănită așa cum își ține mâinile în jurul picioarelor.

-cine ești? o întreb, mișcat de tristețea din ochii ei.

-opt opt patru patru, îmi șoptește, apoi își sprijină obrazul pe genunchi.

-ai mâncat azi? mă întoarce din drum, iarăși, întrebarea ei,
dar ea nu mai este, doar o frunză pe asfalt îmi amintește că este toamnă.

plec murmurând: "opt opt patru patru", numele celei pe care nu am cunoscut-o, doar am auzit-o într-o seară de duminică.

și nu știu nici acum de ce am fost acolo, în acel moment.


Dacă ai ajuns până aici, donează 2 euro prin sms la 8844 pentru proiectul magichome, casa pentru părinții copiilor bolnavi de cancer.
Vei fuma mai puțin, o să bei mai puțin, o să mănânci mai puțin AZI.
Pentru a le dărui LOR un MÂINE.

Adina V.

26.11.2017

sâmbătă, 25 noiembrie 2017

NU!



Spui Da și este totul bine. Devii docil de dragul de a fi înconjurat de armonie, de zâmbete, pentru a-ți primi porția de prietenie de care crezi tu că ai nevoie. Pentru că nu poți trăi singur, în bezna pe care ți-o creezi, ai nevoie să te înțeleagă cineva sau măcar să se prefacă. Și te scurgi lent de pe o zi pe alta mințindu-te că ți-e bine, că zămbetul de ieri a fost natural, că mâine soarele răsare pentru toți la fel, dar are pentru tine drept bonus câteva raze în plus. Minciună acceptată, conștientizată, asumată.
Și într-o zi, te saturi. Nu mai vrei nimic, deschizi ochii și privești altfel, iată că nu e totul așa roz, din contră, culorile au dispărut, nici nu au fost vreodată, tu le-ai inventat ca să-ți fie bine. Nu știi dacă să plângi sau să te bucuri că nu mai rătăcești, constați că nu ai nevoie de nimeni pentru a-ți da o mână de ajutor când te împiedici pentru că bazându-te pe alții, de fapt, nu mai vedeai gropile. Nu mai suporți cuvinte fără substanță, mai bine puțin și bun decât o poliloghie searbădă. Începi să stabilești priorități. Și realizezi că de fapt nimeni nu mișcă un deget ca tu să poți avansa. E doar gândul tău de om lipsit de încredere în propria persoană.

Înveți să spui NU. La început cu reținere, șoptit, mai mult pentru tine, apoi mai tare, mai clar. NU! Și acest NU repetat, acest cuvânt al detașării prin care începi să respingi minciuna, devine scăparea ta.

Dedicată lui c.f.

Adina V.

25.11.2017


marți, 14 noiembrie 2017

Monolog imaginar


Ce vreme urâtă a fost azi! O umezeală de nesuportat, hainele erau jilave , mai cădea și o ploaie măruntă, așa ca un abur mai degrabă, exact ce trebuia ca sa simți că înoți prin apă. Da, cădea, că doar de sus venea, nu? Mi-am zdrelit tocul la un pantof călcând strâmb pe plăcile astea pe care le pun pe trotuare, dar să zic merci, că uite-așa îmi cumpăr alții.
Colegul de la serviciu, când m-a văzut plouată, probabil de milă mi-a propus să ieșim la o cafea după program. Auzi, exprimare! Să ieșim! Dar ce, eu sunt închisă undeva? Că nu mă poate ține nimeni și nimic undeva. E drăguț, nu zic nu, înalt, brunet...Dar parcă eu nu știu ce înseamnă asta? Ne ducem la o cafea, apoi repetă învitația, a doua cafea, dup-aia la cină, lumânărele, flori pe masă, un scripcar plasat discret într-un colț, nu ca ăia care ți se bagă în suflet manevrând arcușul pe la nasul tău, doar, doar, le dai niște bani ca să scapi de ei...Mdaa, priviri languroase, șampanie... cu speranța că poate mă ia valul, apoi mersul în noapte pe străzi pustii, o strângere de mână, și de pantofi, (dar rezist stoic), tăcere...Ajunși în fața casei, așteptare, suspans, poate îl invit înăuntru la un alt pahar de vin, bețivul, de parcă eu am prăvălie de vin. Asta a văzut-o prin filme,la americani, la ei e un adevărat ritual, totul e previzibil. Să nu uit sărutul așteptat, împrumutat tot din decorul american. A, iar eu trebuie să zâmbesc inocent, a Mona Lisa. Chiar, cum o fi ascuns mesajele alea da Vinci în ochii Monei? Ce nume: Mona! După ce se infiltrează subtil în viața mea, ipochimenul băutor de cafele insinuante, începe să devină ceea ce este, un cârcotaș leneș, ba nu e călcată corespunzător cămașa, ba nu-i plac sarmalele și vrea clătite la miezul noptii, uită ziua mea de naștere, sărbătorile acelea de valentinul tot american, și cască indolent tocmai când eu vorbesc despre ceva important. Dar trebuie să-l suport că o să am un copil care o să-i semene, deși eu sper să nu...Și uite-așa, trebuie să ne grăbim să oficializăm prostia mea, prilej de a-mi critica familia, că ai mei au plătit mai puțin la biserică, unde-s cadourile de la rudele mele, fără să pomenească de ai lui care au venit cu autostopul din provincie și au uitat banii acasă. După ce nasc, mă duc la serviciu și stă el acasă, așa e modern, nu vezi câți bărbați sunt în parc cu copiii? Cred că e un trend, se strâng cățiva și merg la o terasă unde se pun la curent cu articolele noi...nu din ziare, ci vestimentare, purtate nonșalant de tinerele acelea care pășesc de parcă ar călca pe un podium, nu pe același caldarâm unde mi-am nenorocit azi frumusețe de pantofi de acum 3 ani. Lasă, că se demodaseră, îmi iau alții. Așa, deci în timp ce copilul doarme îm căruciorul cumpărat de mine, el, domnul tată se victimizează că nu doarme noaptea, cred că din cauza fb-ului de pe telefon, că de-aia stă cu spatele la mine în pat și butonează nervos. Apoi, aflu că a călcat greșit, dar nu pe trotuar, ci pe alături. Nu, domne, nu pe carosabil sau cum s-o numi, ci și-a pierdut mințile, zice el, după una. Care minți?? Nu am sesizat c-ar fi dotat cu așa ceva. Deci , se impune să divorțăm, ca să fie liber, deși eu nu am în casă nici lanțuri, nici frânghii.Să nu uit să cumpăr mâine o curea, să fie. Mergem la notar, noroc că e mai ușor acum și mai rapid, plătesc cât trebuie să scap de belea, și iată-mă free și cu copil. Nu prea e corect spus free, dar îmi place cum sună.
Și toate astea de la o cafea!
Ce bine că i-am refuzat invitația, i-am dejucat planurile din următorul cincinal.
Adina V.

duminică, 12 noiembrie 2017

Pe vârf de munte



M-am încarnat într-o căpriță de munte ca să fiu la înălțime. De ce? Pentru că așa am poftă, vreau să mă apropii de cer, de liniște, de pacea aceea interioară pe care o cunoști când ai sufletul împăcat și ești numai cu tine însuți. Un moment de respiro pe care mi-l permit câteodată doar pentru a mă umple de energie. E greu să ajungi acolo sus? Nuu...e mai greu să fii jos, printre zgomote care îți sfâșie auzul, printre priviri care alunecă peste tine, printre voci care vor să se audă pe ele, nu transmit nimic, dar vorbesc, vorbesc...E așa de greu să îndeplinești ritualul cotidian, încât a urca niște stânci devine o joacă.
Ce liniște! Am uitat de facturi, de corvoada obligațiilor mărunte de acasă, de la serviciu...Dă-l naibii de android, nu face decât să îmi distragă atenția de la munții acoperiți de norii aceia pufoși, de la aerul acesta atât de curat, de la seninătatea pe care o simt că se instalează în sufletul meu. Ah, și vreau să găsesc o floare de colț, acea floare rară pe care am primit-o de la un cioban, cândva, pe un vărf de munte. S-a rugat de mine s-o cumpăr, să-i dau bani să își ia ceva de băut. Mi s-a părut că floarea aceea gingasă plânge, nu atât din cauză că fusese ruptă din mediul ei, ci pentru că devenise obiectul unei tranzacții. O bere în schimbul ei...I-am dat bani și am refuzat să iau floarea, i-am zis că nu cumpăr ceva atât de rar pentru care nu se poate stabili un preț.. A venit după mine, poate dintr-un sentiment de corectitudine, insistând s-o iau...și m-am gândit că poate îi va fi mai bine la mine, decât la cineva care ar arunca-o după câteva zile. O am și acum...
Ce senin este aici! Te simți stăpânul lumii, dar e o iluzie. Ești doar stăpânul tău, numai că, jos, uităm asta. Ne lăsăm înfrânți de probleme, de gânduri...cărora, realizez acum, noi le dăm o însemnătate prea mare. Dacă ceva nu pot schimba, de ce mi-aș pierde timpul și energia încercând imposibilul?
Ce frumos e aici! Un colț de stâncă, cerul și eu. Și sinele meu.
Vin aici pentru că am poftă să mă rup de tot. Nu..Pentru că pot.

Adina V.

miercuri, 8 noiembrie 2017

A toamnă, a noi



Nu mai pot să prind în palme gândurile frumoase, să le ajut să crească, să devină realitate, de parcă un copil rău ar sta ascuns în mine și, când i se năzare, se plânge că e nemulțumit, îmi strigă: "hei, încetează să visezi"...

Mă văd într-o căsuță la  munte, o căsuță unde soarele zâmbește dimineața la fereastră, bate cu degete de lumină în geam, unde noaptea îmbrățișează tihnit pădurea, muntele, unde un foc râde vesel în seri de toamnă liniștite. Stau într-un fotoliu și-l privesc, îmi mângîie obrajii, mâinile, iar căldura lui mi se infiltrează în corp și mă simt vie, mai vie decât oricând, ca un pulsar de fericire. Alături am o carte, miroase a scorțișoară și a iubire, tu mă privești zâmbind, un cățeluș doarme pe picioarele mele acoperindu-le cu blănița lui ca un fuior de lână...îi simt fiecare respirație ...Pe masa joasă și veche se odihnesc printre frunze arămii căteva castane culese de tine din pădure. Au în ele freamătul verii, așa cum le răsfață flăcările care se preling pe coaja lor. Mobila pocnește surd, în răstimpuri, mi-e cald, mi-e bine de noi.

"Hai să culegem mâine conuri de brad", îmi spui și aud pădurea foșnind sub pașii noștri. " Ia-mă de mână", răspund, "și hai acum, afară în noapte, să privim cerul." 

Undeva, un copil nemulțumit, doarme...

Adina V.

8.10.2017

marți, 7 noiembrie 2017

Tristețe de toamnă



Într-o zi mohorâtă de toamnă, cu ani în urmă, treceam grăbită pe la Romană, amestecată în furnicarul acela de du-te-vino care te prinde în mijlocul lui și în care te simți ca o picătură în ocean. Nu mai știu ce aveam de rezolvat, nu mi-a rămas în minte acest amănunt.
La un colt de stradă, așezată pe marginea uneia din clădirile impunătoare din centrul capitalei, o bătrânică stătea ghemuită, de parcă nu ar fi vrut să atragă atenția. Nu privea oamenii, părea a sta acolo de când vremea, de parcă era parte din decorul cenușiu al toamnei, al clădirii vechi, cu ziduri gri, crăpate. Nu cerea nimic, nu cerșea, părea pierdută în gânduri.
Am simțit o tristețe atât de mare, încăt nu am putut continua drumul. M-am oprit, am scos niște bani, m-am întors cu teamă în suflet să nu fac vreo greșeală. I-am întins banii, a tresărit, mi-a prins mâna și a vrut să mi-o sărute. Am oprit-o, în timp ce lacrimile îmi încețoșau privirea. A ridicat capul și i-am zărit ochii albaștri, lacrimile. I-am spus că eu trebuie să-i sărut mâna, nu ea...Din respect pentru o viață trăită din greu, pentru umilința la care se supunea pentru a putea continua să-și mai adauge pe răbojul anilor încă o zi, și încă una...
Am plecat simțind vinovăție față de bătrânii noștri. Față de neputința noastră de a-i ajuta, de a le oferi alinare la bătrânețe.
În spatele meu, niște tineri care văzuseră scena, s-au gândit că le-ar fi mai frumoasă ziua dacă ar repeta gestul, dar...nu din bunătate, nu... Au oferit bani bătrânei întinzând mâna cu un gest firesc mâna pentru a fi sărutată, gest pe care bătrâna l-a îndeplinit, neridicând capul și mulțumind cu glas stins. Tinerii râdeau și și-au văzut mai departe de drum.
Am rămas uitându-mă în urma lor, uitându-mă rușinată la bătrânica ce părea doborâtă de povara crucii destinului amar.
Nu știu ce simțeam mai puternic: durere, tristețe, neputință, furie...Furie!! revoltă, rușine că mai există astfel de oameni fără inimă, fără suflet.
Au trecut anii...mulți la număr, dar bătrânica revine în amintire în zilele mohorâte de toamnă...


Adina V.

joi, 2 noiembrie 2017

Agora



Mă simt un ucenic de-al Socrate ...Ahh, încă nu "știu că nu știu nimic", dar poate știu că a știi nu e nimic. Mă joc și alerg printre cuvinte, le mângăi cu sufletul meu, dar ele se retrag câteodată, trădate că nu le-am înțeles. Poate cândva am să aleg să mă opresc din această joacă și am să le culeg într-un caiet, am să pun acolo tot ce merită știut. De cine? De ce? Nu știu, dar poate am să aflu.
Caietul acela, drumul meu prin această viață, poate se va acoperi de pașii celor care vor trece nepăsători, sau de frunze uscate, lacrimi de toamnă...O toamnă a căutărilor încheiate, obosite, a unei liniști molcome care se instalează treptat, odată cu trecerea într-un alt univers al înțelegerii. 
Până atunci, eu îmi trăiesc vara agitată, neștiutoare de ploi și tristețe.

Adina V. 

2.11.2017

miercuri, 18 octombrie 2017

Eșec poetic


Un turn.
Paznic,un vultur. Un vultur cu ochii rosii urmărește cinic nașterea și moartea luminii pe aripile lui. Cântecul sferelor cerești îl aude, dar pentru el este țipăt, este mugetul furtunii. Pentru el, fiecare respirație a universului este luptă, încrâncenare, pulsație febrilă în vertebre.Cu mișcări anchilozate își curăță aripile de nimic.
În poarta veche a turnului, o umbră bate. Fiecare bătaie este un geamăt stins."Deschideți, sunt eu!" Dar acest eu este un nimeni.Nu are oase să-i susțină visurile, nu are carne să fie rănită, nici sănge care să-i dovedească rănile. Pentru că este un nimeni. Iar trupul lui este nimic.
Dar aude freamătul nopții, vede surâsul lunii mângâiate de luceafăr, simte soarele ascuns în petalele florilor, cântă cu răsăritul și arde cu apusul...Deși, e un nimeni.
Bate. Cere o secundă de a fi.Ca o răsplată pentru tot ce simte.Cu un scrășnet pătrunzător, se deschide vechea poartă. Pășește încrezător pe dalele reci. Dar vai!...Într-un colț, un porumbel înțepenit în gheara morții s-a contopit cu veșnicia.Iar din clepsidra spartă, timpul se scurge în lacrimi.
Sus, în turn, un vultur a uitat să zboare.

Adina V.

18.10.2017

duminică, 24 septembrie 2017

Eseu motivaţional



Mă numesc Ics Icsulescu, am vârsta pe care o vreau eu, am studiat la o şcoală, dar nu mai ştiu care deoarece a trecut mult timp de atunci, totuşi, cred că era în oraşul în care m-am născut aşa de deştept. 

Despre oferta educaţională a dumneavoastră am aflat de o lună şi iată că m-am grăbit să vă scriu. Am ales specializarea în management-ul minţii pentru că am o minte managerială, o să apreciaţi şi singuri.
M-ar tenta şi markentingul de imagine, altă specializare la care aş dori să mă înscriu, deşi nu o aveţi încă pe listă, dar v-o propun eu. 

Am aflat că nu aveţi condiţii bune de studiu, însă oferiţi anumite beneficii celor consecvenţi şi fideli, în timp ce îi articulaţi rapid pe cei care nu stau cuminţi în bănci. 

Mă entuziasmează faptul că pot face practică în multe locuri, având în vedere că oferiţi acces rapid în orice colţişor uitat de lume şi de mine pentru că la orele de geografie alergam după fuste prin mall. Şi bluze...pardon, buze siliconate care reprezentau teritoriu neexplorat, adică făceam practică de teren.

Acestea sunt motivaţiile care m-au făcut să îmi doresc să urmez cursurile la FB. Cu stimă şi respect!

Semnat, 
Ics Icsulescu 

Adina V.
24.09.2017








24.09

sâmbătă, 5 august 2017

Cei trei pași spre Poezie

 


   Acum 3-4 ani am început să scriu în joacă poezele. Așa mi se pare corect să le numesc. Mă jucam versificând gânduri simple, spontane. Dacă recitesc acele încercări, aș râde acum. M-am gândit să le șterg, dar, dintr-un sentiment al proprietății aupra clipelor închise în acele rânduri, nu fac asta. Sunt ca niște fotografii sepia ale altor timpuri. Dar ce fericită eram! Nu știam nimic despre poezie, doar sufletul meu se bucura scriind. :)
   Nu mare mi-a fost mirarea când mi s-a propus să apar într-o antologie. Așa de rușine mi-a fost că nici nu am răspuns invitației crezând că e o glumă. Apoi, am primit invitația de a fi membru pe un site de poezie :). Ce momente frumoase am avut acolo. Discuții interesante despre poeți, eram în sfârșit în casa Poeziei :) Mă bucuram ca un copil de tot ce descopeream, de oamenii cu suflet frumos și curat care postau acolo.Îmi erau dragi, așa de dragi!
    Treptat, au apărut și alți membri, cu statut real de poeți. Și am început să observ diferența între ce scriam eu și ei. Am început să caut, mi-am dorit să cunosc mai multe despre tehnică, vers, exprimarea mesajului, prozodie.Vai, erau atâtea necunoscute de descoperit.
   Astfel, am definit trei stadii ale evoluției, trei pași ce trebuie neapărat urmați, și anume:

1) Observatorul- acesta citește, analizează, absoarbe, învață, alege. Creațiile celorlați, prin comparație, arată stadiul unde te afli. Asta dacă nu ești orgolios și apreciezi corect. În plus, lectura poeziilor clasice este absolut necesară pentru că din nimic, nimic nu apare. Este perioada în care poeziile lui Eminescu, de exemplu, ne încântă.

2) Căutătorul- acesta are deja la bază o cultură solidă din operele înaintașilor și acum începe să caute care sunt metodele folosite. Ce este aliterația, când folosim enumerația și cum, ce înseamnă rima compusă, sau feminină, masculină, care este structura unei rime, ce înseamnă ritmul trohaic, iambic etc. Cunoștințele legate de măsură, ritm, rimă nu sunt decât o picătură din oceanul cunoașterii. Și încă una de la suprafață. Căutătorul scormonește după reguli, află cum se scrie un rondel, o glossă, un sonet, află cum deosebește o doină de o baladă, ce înseamnă un pantum, cum se crează planul metaforic, ce înseamnă fragmentarismul, diferența între poezia clasică și cea modernă, limbajul diferit al acestora etc.

3) Creatorul-  abia acum, având tot necesarul de cunoștințe la îndemână,  se scrie poezie.

Pentru a deveni creatori, nu ignorați cele două stadii premergătoare. Succes, dragii mei!

Adina V.

5.08.2017


vineri, 4 august 2017

Autismul literar

                               

   Am avut o copilărie normală, fără să pot spune că a fost fericită. Doar normală. La 7 ani am invățat să citesc și de atunci cărțile au devenit prietenele mele. Mi-a plăcut școala pentru că învățam atâtea lucruri minunate. Astfel încât, într-o duminică dimineața , m-am îmbrăcat cu uniforma scolară și am trezit-o pe mama ca să mă ducă la școală. Dezamăgirea a fost mare când mi-a spus că e duminică. :))

   La 12 ani viața avea să-mi arate că poate să răstoarne tot universul meu dintr-o singură mișcare, într-o singură clipă. De atunci, în căutarea liniștii, a frumuseții pe care n-o mai găseam în realitatea de zi cu zi, m-am refugiat în cărți. Am trăit în cărți. M-am rupt în două, o parte își trăia cursul firesc, cotidianul amar, a doua visa cu ochii deschiși citind, citind...

   M-am identificat cu fiecare personaj din cărțile pe care le citeam. Astfel încât, la o vârstă fragedă eu deja cunoscusem trăiri pe care doar la maturitate le experimentezi. Asta mi-a dat puterea de a rezista, această evadare în imaginarul atât de concret pentru mine.

   Dar, conștientizam cât de nociv este să fii așa. Pentru că oricărei trăiri reale i se adăuga intensitatea trăirilor imaginare care deveniseră parte din mine. Care mă alcătuiau de fapt din existențele iluzorii cu care mă contopisem. Eu unde mai eram? Cine eram eu? La 12 ani deja iubisem cu pasiunea lui Jane Eyre, fusesem rebelă ca Dima Grigore, învățasem jocurile crude ale iubirii de la Mathilde de la Mole, la 12 ani cunoscusem deja decandența zeilor mitologici, la 14 ani mă intriga parvenitul Bel-Ami și o înțelegeam pe Madame Bovary, admirasem deja diabolica înteligență a Catherinei de Medicis, la 14 ani cuceream și eu Schloss Adler, făcusem incursiuni în viitor cu Jules Verne și Prus mă trimisese în Egiptul antic, cunoscusem nebunia lui Ramses și puterea bisericii în stat, iar apoi suferisem alături de El Hakim privind Nilul secat...Și lista poate continua...La ce mi-au ajutat toate acestea? La nimic. Din contră, mi-au dăunat. Am construit din clipe simple-povești grandioase. Am atribuit calități persoanelor din jurul meu din dorința de a înfrumuseța banalul. Am trăit intens nu viața mea, ci a altora și m-am pierdut pe mine.Și am greșit mereu pentru că nu am mai putut înțelege concretul decât prin prisma abstractului.

   Am momente când mă caut, am momente când mi-e teamă să mă descopăr, dar merg înainte cu bucuria că am trăit intens, chiar dacă nu viața mea.

Adina V.

04.08.2017


duminică, 30 iulie 2017

Cel mai ușor este să fii rău



   Cel mai ușor este să fii rău. Noi, oamenii, am dezvoltat această însușire până la pragul unde ea devine chiar virtute. Auzim zilnic lamentații de genul " în ce lume trăim, dom'le", dar noi nu mișcăm un deget pentru a schimba ceva. Din contră, se pare că oscilăm între tendința de a fi "noi" și aceea de a imita. Și într-o lume "rea" ce putem imita, oare? Falsitatea, răutatea, ingratitudinea, lipsa de pudoare etc. Vrem cu tot dinadinsul să ne cățărăm și noi în vârf, nu conteaza ce fel de vârf este, doar să fim sus, să fim adulați pentru că astfel avem senzația că suntem cineva.
   Dar ce dorim noi cu adevărat? Cum încercăm să schimbăm ceva? Nu de la asta am plecat? Dorința de a fi cineva ne-a acaparat, însă, și am uitat scopul inițial.
   Am devenit așa cum sunt toți acești  mici constructori ai unei societăți blamate. Care nu se schimbă deloc în bine. Care devine din ce în ce mai perfectă în decadența pe care la început o remarcam, dar care acum ne îmbracă trupul slab cu aura învingătorului.
   Să ne fie de bine! Nu merităm nimic mai mult.

   Adina V.

   30.07.2017

vineri, 23 iunie 2017

George Călinescu - Pagini de estetică



"În științe, obiectul e real și metodele nu sunt decât mijloace potrivite obiectului de a ajunge mai cu ușurință la adevărul formulat de legi. În Estetică obiectul însuși este incert și metoda ar avea rostul să ne ajute să-l descoperim. Sunt două posibilități: se poate găsi o metodă de a determina capodopera (care este totuna cu stabilirea mijlloacelor de a produce capodopera) sau nu se poate găsi deloc.
Dacă s-ar gasi norma capodoperei, atunci s-ar întâmpla ceva înspăimântător, vrednic de laboratoarele vechilor alchimiști. S-ar produce o dezvoltare de apocalips, fiindcă arta însăși ar dispărea. Când am ști cum se face o poezie genială, toți am deveni mari poeți și arta s-ar preface în industrie.
Dacă norma nu se poate descoperi suntem în neputința de a determina obiectul însuși al Esteticii, cu alte cuvinte rămânem cu știința ruinată înainte de a fi ridicat-o. Într-un chip sau altul, Estetica este o știință care nu există. Nu înseamnă că preocupările estetice, care au un raport direct cu Arta, sunt superficiale. Orice observare a fenomenelor artistice în producerea lor și în efectul lor asupra conștiințelor este instructivă. Se poate alcătui un copr foarte util, empiric util, de observații psihologice, sociologice, tehnice etc. asupra Artelor, dar Estetica în înțelesul de studiu obiectiv al capodoperei nu va exista niciodată. Toate străduințele esteticienilor sunt inutile speculațiuni în jurul gloalei noțiuni de artă și orice estetică nu cuprinde mai mult decât întrebarea dacă putem sau nu găsi criteriul frumosului, urmată de răspunsul negativ sau de prezumțiuni insuficiente. Nu poți clasifica, nici studia ceeace nu ai definit.Dealtfel, cercatările acestea sunt reînvieri ale unor puncte de veche retorică și dacă ele sunt îndreptățite în cadrul unei arte a conducerii și explicării frumosului, ele nu au ce căuta la estetician."

George Călinescu - Pagini de estetică