I
O seară liniștită se înstăpânise în comitatul Essex, din New Jersey. Pe una din străduțele micului oraș Newark, Jim trecea cu pas ușor, atent la ferestrele luminate ale caselor. Rucsacul din spate trăda faptul că tocmai ajunsese în oraș. Era Ajunul Crăciunului, vremea începuse să se înăsprească. Hainele pe care le purta se potriveau mai degrabă pentru San Diego, de unde plecase cu două zile în urmă. Călătoria cu avionul fusese obositoare, dar dorința de a se îndepărta de locul în care nu cunoscuse decât umilința și suferința era mai importantă.
Când ajunsese în Newark simțise că micul oraș putea să-l adopte, o senzație de „acasă” se strecurase în sufletul său. Poate liniștea străduțelor, ori ferestrele luminate în spatele cărora își imagina familiile fericite strânse în jurul meselor contribuiseră la această senzație.
Puținii bani pe care-i mai avea nu erau suficienți ca să plătească o cameră nici la un hotel ieftin. Rătăcea pe străzi gândindu-se că în sfârșit avea libertatea de a umbla fără să fie controlat de nimeni, fără să râdă nimeni de el. De casă părintească nici nu voia să-și amintească, nici de părinții care nu-i oferiseră niciun pic de căldură sufletească. Mama sa era o ființă cu comportament deviant, când era indiferentă și parcă nu-l vedea, când îl teroriza cu întrebările voind să știe și pe cine întâlnise pe drumul spre casă. Tatăl, un alcoolic care făcea mereu scandal, spărgea paharele, farfuriile, o bătea crunt pe mama sa, în timp ce Jim se ascundea într-un colț al camerei și își punea mâinile la urechi ca să nu-i mai audă țipetele. Încerca să se gândească la Jeanette, singura fetiță de la școală care-i zâmbise vreodată și care nu râdea de hainele lui murdare și șifonate, așa cum făceau ceilalți copii. Îi revedea zâmbetul frumos de fiecare dată când țipetele mamei îl îngrozeau. Odată găsise a doua zi pe podeaua murdară a casei smocuri din părul ei. Încercase să se apropie de ea, să-i ofere alinare, mângăiere, când stătea ghemuită în patul cu salteaua pătată de sânge. Era atât de slabă! Prin rochia subțire se vedeau coastele. O atinsese ușor cu mâna ca să-i arate că e alături de ea, dar mișcarea bruscă cu care a întors capul și privirea ei îngrozită l-au speriat atât de mult că a plecat din cameră și nu a mai încercat niciodată s-o atingă. Privirea ei avea ceva dureros și totodată dușmănos, furios, ca un câine care, bătut continuu, devine și el atacator. Jim nu-și aducea aminte să-l fi mângâiat vreodată, să-l fi ținut în brațe, nici chiar să-i povestească ceva. Era un suflet pierdut în adâncul dureros al fiecărei zile.
Tatăl său era o mare necunoscută pentru Jim. Un bărbat masiv, cu brațe pline de tatuaje, cu o privire rece care trecea în fugă peste el. Nu a discutat vreodată cu Jim, nu l-a întrebat dacă-i place la școală, cum sunt copiii, dacă îi e rău sau îi e foame. Venea acasă beat și cerea de mâncare, înghițea repede ce i se punea pe masă, în timp ce o urmărea cu privirea pe femeie. Ca un vânător, sau nu, ca un dresor care caută o greșeală cât de mică pentru a se putea lua de victimă. Și mereu găsea ceva. Atunci începea să urle, să înjure, să arunce ce era pe masă și apoi sărea de pe scaun și mâinile începeau să izbească în trupul mamei. Vecinii știau ce se întâmplă, dar nu interveneau. Se temeau de el. Când Jim ieșea a doua zi din casă le simțea privirile iscoditoare din spatele ferestrelor. Îl respingeau și pe el din cauza părinților. Copiii nu-l primeau în grupul lor, îl arătau cu degetul și rădeau de hainele lui, de încălțămintea ruptă. La ore, stătea în bancă cu privirea în jos, neatent la ce se preda, nici nu îl interesa, era singurul moment când nu se lua nimeni de el. Atunci se cufunda în sine și visa la un viitor fericit, la o casă mică și curată, la oameni zâmbitori care să-i fie aproape. Mai departe nu îndrăznea să își imagineze. Ca un călător scăpat din infern, îi era frică să meargă încrezător pe un drum liniștit, chiar dacă era cel al imaginației.
Într-o zi, veniseră doi oameni cu vestea că tatăl său murise în acea zi într-un accident de serviciu. Mama nu a schițat niciun gest, nu a părut să se bucure, așa cum se aștepta Jim. Nici tristă nu a fost. Indiferentă, atât, de parcă viața dusă până atunci o golise de orice sentiment. Jim a simțit o mare ușurare în sinea sa, de acum va fi liniște, poate mama se va schimba, nu vor mai bătăi, certuri, injurii. Injuriile erau cele mai dureroase pentru Jim. Nu a avut nicio reacție când a fost la înmormântare, de parcă omul întins în sicriu era un străin pe care-l vedea prima dată. Când au plecat, a vrut s-o ia de mână de mama sa, dar aceasta și-a smucit mâna și a plecat de parcă el nu exista. S-a uitat după ea cum pleacă cu pași înceți, pașii unui om înfrânt.
II
După moartea tatălui a decis să plece. Dar înainte de a face acest pas uriaș de a se arunca în vâltoarea care nu știa unde-l va purta, îi trebuiau bani. A început să distribuie ziare, se trezea cu noaptea în cap și lua la rând casele unde trebuia să lase ziarele, apoi se grăbea să ajungă la școală. Suma câștigată îi dădea un sentiment de siguranță. Nu cheltuia niciun bănuț din tot ce agonisea, începuse să devină mai stăpân pe sine, la școală urmărea cursurile și notele sale s-au schimbat treptat, la fel și modul cum îl priveau ceilalți colegi, de parcă rezultatele bune ștergeau imaginea sărăcăcioasă de până atunci. Nu îi invidia pe cei care veneau la școală aduși de părinți în mașini scumpe, știa că nu erau așa de fericiți precum păreau. Pentru că nu-l mai afectau ironiile celorlalți la adresa sa, acestea au încetat, așa cum degeaba mai lovești un om impasibil de a mai simți durere.
Mama se angajase la un birou de avocatură, femeie de serviciu. Treptat, se schimbase ceva la ea, apărea câteodată cu lucruri noi, frumoase, ba chiar cu parfumuri pe care nu și le-ar fi putut permite din banii câștigați la serviciu. Nu îl întreba dacă îi e foame, dacă îi e frig, lăsa câteva monede pe marginea mesei din bucătărie și se culca. Jim lua banii, își cumpăra ceva de mâncare, și restul îl adăuga la banii strânși pentru marea evadare, așa cum numea el visul său de a pleca din acel infern static. Urma să împlinească 18 ani în vară, atunci putea pleca.
Dar într-o zi, mama a întârziat mult. A apărut târziu, plânsă, un tremur interior îi trăda suferința. Ochii erau ca două bucăți de granit, impasivitatea lor l-a cutremurat pe Jim. S-a dus cu pași înceți și s-a culcat. Nu a lăsat nimic pe masă. Jim a așteptat până când a adormit și s-a apropiat de pat în vărful picioarelor. Chipul tras era plin de lacrimi, suspina în somn. A doua zi a rămas acasă, în pat, cu privirea ațintită în tavan, de parcă nimic nu mai exista în jurul ei. Înainte de a pleca, Jim a lăsat câteva monede pe masa din bucătărie... La întoarcere, a găsit-o pe podeaua bucătăriei, ghemuită ca un copil, cu brațele în jurul picioarelor, cu capul aplecat pe genunchi. A atins-o cu timiditate, ar fi vrut să-i mângâie părul, dar ea nu a schițat niciun semn. I-a cuprins umerii firavi și a rostit încet: „Mamă”... Ea a început să plângă, dar nici atunci nu l-a privit. A plâns mult timp, ghemuită, cu palmele strânse. A crezut că prezența lui o neliniștește, așa încât a ieșit din casă și a umblat pe străzi, cu sufletul crispat de durere, neputință, dar și de revolta faptului că îl respingea chiar și acum. Când s-a întors, dormea și în palma pe jumătate închisă ținea monedele lăsate de Jim...
III
va urma...
