Radio Poema

sâmbătă, 5 august 2017

Cei trei pași spre Poezie

 


   Acum 3-4 ani am început să scriu în joacă poezele. Așa mi se pare corect să le numesc. Mă jucam versificând gânduri simple, spontane. Dacă recitesc acele încercări, aș râde acum. M-am gândit să le șterg, dar, dintr-un sentiment al proprietății aupra clipelor închise în acele rânduri, nu fac asta. Sunt ca niște fotografii sepia ale altor timpuri. Dar ce fericită eram! Nu știam nimic despre poezie, doar sufletul meu se bucura scriind. :)
   Nu mare mi-a fost mirarea când mi s-a propus să apar într-o antologie. Așa de rușine mi-a fost că nici nu am răspuns invitației crezând că e o glumă. Apoi, am primit invitația de a fi membru pe un site de poezie :). Ce momente frumoase am avut acolo. Discuții interesante despre poeți, eram în sfârșit în casa Poeziei :) Mă bucuram ca un copil de tot ce descopeream, de oamenii cu suflet frumos și curat care postau acolo.Îmi erau dragi, așa de dragi!
    Treptat, au apărut și alți membri, cu statut real de poeți. Și am început să observ diferența între ce scriam eu și ei. Am început să caut, mi-am dorit să cunosc mai multe despre tehnică, vers, exprimarea mesajului, prozodie.Vai, erau atâtea necunoscute de descoperit.
   Astfel, am definit trei stadii ale evoluției, trei pași ce trebuie neapărat urmați, și anume:

1) Observatorul- acesta citește, analizează, absoarbe, învață, alege. Creațiile celorlați, prin comparație, arată stadiul unde te afli. Asta dacă nu ești orgolios și apreciezi corect. În plus, lectura poeziilor clasice este absolut necesară pentru că din nimic, nimic nu apare. Este perioada în care poeziile lui Eminescu, de exemplu, ne încântă.

2) Căutătorul- acesta are deja la bază o cultură solidă din operele înaintașilor și acum începe să caute care sunt metodele folosite. Ce este aliterația, când folosim enumerația și cum, ce înseamnă rima compusă, sau feminină, masculină, care este structura unei rime, ce înseamnă ritmul trohaic, iambic etc. Cunoștințele legate de măsură, ritm, rimă nu sunt decât o picătură din oceanul cunoașterii. Și încă una de la suprafață. Căutătorul scormonește după reguli, află cum se scrie un rondel, o glossă, un sonet, află cum deosebește o doină de o baladă, ce înseamnă un pantum, cum se crează planul metaforic, ce înseamnă fragmentarismul, diferența între poezia clasică și cea modernă, limbajul diferit al acestora etc.

3) Creatorul-  abia acum, având tot necesarul de cunoștințe la îndemână,  se scrie poezie.

Pentru a deveni creatori, nu ignorați cele două stadii premergătoare. Succes, dragii mei!

Adina V.

5.08.2017


vineri, 4 august 2017

Autismul literar

                               

   Am avut o copilărie normală, fără să pot spune că a fost fericită. Doar normală. La 7 ani am invățat să citesc și de atunci cărțile au devenit prietenele mele. Mi-a plăcut școala pentru că învățam atâtea lucruri minunate. Astfel încât, într-o duminică dimineața , m-am îmbrăcat cu uniforma scolară și am trezit-o pe mama ca să mă ducă la școală. Dezamăgirea a fost mare când mi-a spus că e duminică. :))

   La 12 ani viața avea să-mi arate că poate să răstoarne tot universul meu dintr-o singură mișcare, într-o singură clipă. De atunci, în căutarea liniștii, a frumuseții pe care n-o mai găseam în realitatea de zi cu zi, m-am refugiat în cărți. Am trăit în cărți. M-am rupt în două, o parte își trăia cursul firesc, cotidianul amar, a doua visa cu ochii deschiși citind, citind...

   M-am identificat cu fiecare personaj din cărțile pe care le citeam. Astfel încât, la o vârstă fragedă eu deja cunoscusem trăiri pe care doar la maturitate le experimentezi. Asta mi-a dat puterea de a rezista, această evadare în imaginarul atât de concret pentru mine.

   Dar, conștientizam cât de nociv este să fii așa. Pentru că oricărei trăiri reale i se adăuga intensitatea trăirilor imaginare care deveniseră parte din mine. Care mă alcătuiau de fapt din existențele iluzorii cu care mă contopisem. Eu unde mai eram? Cine eram eu? La 12 ani deja iubisem cu pasiunea lui Jane Eyre, fusesem rebelă ca Dima Grigore, învățasem jocurile crude ale iubirii de la Mathilde de la Mole, la 12 ani cunoscusem deja decandența zeilor mitologici, la 14 ani mă intriga parvenitul Bel-Ami și o înțelegeam pe Madame Bovary, admirasem deja diabolica înteligență a Catherinei de Medicis, la 14 ani cuceream și eu Schloss Adler, făcusem incursiuni în viitor cu Jules Verne și Prus mă trimisese în Egiptul antic, cunoscusem nebunia lui Ramses și puterea bisericii în stat, iar apoi suferisem alături de El Hakim privind Nilul secat...Și lista poate continua...La ce mi-au ajutat toate acestea? La nimic. Din contră, mi-au dăunat. Am construit din clipe simple-povești grandioase. Am atribuit calități persoanelor din jurul meu din dorința de a înfrumuseța banalul. Am trăit intens nu viața mea, ci a altora și m-am pierdut pe mine.Și am greșit mereu pentru că nu am mai putut înțelege concretul decât prin prisma abstractului.

   Am momente când mă caut, am momente când mi-e teamă să mă descopăr, dar merg înainte cu bucuria că am trăit intens, chiar dacă nu viața mea.

Adina V.

04.08.2017


duminică, 30 iulie 2017

Cel mai ușor este să fii rău



   Cel mai ușor este să fii rău. Noi, oamenii, am dezvoltat această însușire până la pragul unde ea devine chiar virtute. Auzim zilnic lamentații de genul " în ce lume trăim, dom'le", dar noi nu mișcăm un deget pentru a schimba ceva. Din contră, se pare că oscilăm între tendința de a fi "noi" și aceea de a imita. Și într-o lume "rea" ce putem imita, oare? Falsitatea, răutatea, ingratitudinea, lipsa de pudoare etc. Vrem cu tot dinadinsul să ne cățărăm și noi în vârf, nu conteaza ce fel de vârf este, doar să fim sus, să fim adulați pentru că astfel avem senzația că suntem cineva.
   Dar ce dorim noi cu adevărat? Cum încercăm să schimbăm ceva? Nu de la asta am plecat? Dorința de a fi cineva ne-a acaparat însă și am uitat scopul inițial.
   Am devenit așa cum sunt toți acești  mici constructori ai unei societăți blamate. Care nu se schimbă deloc în bine. Care devine din ce în ce mai perfectă în decadența pe care la început o remarcam, dar care acum ne îmbracă trupul slab cu aura învingătorului.
   Să ne fie de bine! Nu merităm nimic mai mult.

   Adina V.

   30.07.2017

vineri, 23 iunie 2017

George Călinescu - Pagini de estetică



"În științe, obiectul e real și metodele nu sunt decât mijloace potrivite obiectului de a ajunge mai cu ușurință la adevărul formulat de legi. În Estetică obiectul însuși este incert și metoda ar avea rostul să ne ajute să-l descoperim. Sunt două posibilități: se poate găsi o metodă de a determina capodopera (care este totuna cu stabilirea mijlloacelor de a produce capodopera) sau nu se poate găsi deloc.
Dacă s-ar gasi norma capodoperei, atunci s-ar întâmpla ceva înspăimântător, vrednic de laboratoarele vechilor alchimiști. S-ar produce o dezvoltare de apocalips, fiindcă arta însăși ar dispărea. Când am ști cum se face o poezie genială, toți am deveni mari poeți și arta s-ar preface în industrie.
Dacă norma nu se poate descoperi suntem în neputința de a determina obiectul însuși al Esteticii, cu alte cuvinte rămânem cu știința ruinată înainte de a fi ridicat-o. Într-un chip sau altul, Estetica este o știință care nu există. Nu înseamnă că preocupările estetice, care au un raport direct cu Arta, sunt superficiale. Orice observare a fenomenelor artistice în producerea lor și în efectul lor asupra conștiințelor este instructivă. Se poate alcătui un copr foarte util, empiric util, de observații psihologice, sociologice, tehnice etc. asupra Artelor, dar Estetica în înțelesul de studiu obiectiv al capodoperei nu va exista niciodată. Toate străduințele esteticienilor sunt inutile speculațiuni în jurul gloalei noțiuni de artă și orice estetică nu cuprinde mai mult decât întrebarea dacă putem sau nu găsi criteriul frumosului, urmată de răspunsul negativ sau de prezumțiuni insuficiente. Nu poți clasifica, nici studia ceeace nu ai definit.Dealtfel, cercatările acestea sunt reînvieri ale unor puncte de veche retorică și dacă ele sunt îndreptățite în cadrul unei arte a conducerii și explicării frumosului, ele nu au ce căuta la estetician."

George Călinescu - Pagini de estetică


vineri, 29 ianuarie 2016

Canarul familiei (partea a treia )



   Mă uitam în urma prichindelului care se îndrepta spre magazin să schimbe pasărea ce se dovedise a fi necorespunzătoare pentru canarul nostru şi mă gândeam câtă responsabilitate implică să ai o biată vietate ruptă din mediul ei şi osândită la un trai într-un spaţiu închis, limitat de nişte gratii. Chiar dacă faci tot posibilul să îi oferi maxim de confort, parcă tot nu e în regulă...
  După o jumătate de oră apare my son cu a doua "posibilă" consoartă (spun posibilă deoarece până la proba contrarie nu pot afirma cu siguranţă nimic).
  O ''domnişoară'' de un galben pal , sfioasă şi rezervată . Zic: "Foarte bine, asta e educată, are cei şapte ani de acasă". Băiatul tresare şi-mi zice:  "Aşa bătrână e?? O duc înapoi!"  I-am explicat cum stă treaba cu cei şapte ani şi s-a liniştit.
  Am luat în mână  pasărea ca să îi fac intrarea în colivia ce o aştepta cu toate cele: seminţe de toate soiurile, batonaşe cu vitamine, oglinjoară să-şi admire coafura, piatra ponce să-şi facă pedichiura , leagăn elegant, demn de Înălţimea sa ...ce mai! Nu putea spune că nu i se ofereau condiţii demne rangului de prinţesă ce atentează la inima frumosului canar care o aştepta într-un colţ, nerăbdător.
    Domnişoara , cum a acces în ''palat'' s-a cocoţat pe un beţigaş ( jilţ) şi acolo a rămas . " N-a mişcat nici fulg , nici pană" zicea Poe  referindu-se la o altă pasăre , dar ce bine i se potrivea şi acesteia ... Căci nemişcata a rămas vreo oră , stând în acelaşi loc. Împinsă de curiozitate , m-am apropiat să văd ce o face atat de impasibilă la încercările masculului care dădea semne că îşi pierde interesul. Mă uit mai atenta şi realizez că stă într-un picior. Zic: "Toane de Dorobanţi" ...o vrea să arate că statutul ei este unul superior...sau o fi cunoscătoare a celebrei lovituri a cocorului (Karate Kid)  şi stă în espectativă, în caz că va fi atacată să apeleze la arma secretă din dotare, piciorul ascuns.
  Mai trece o oră , tot în aceeaşi poziţie. " Să fie barză , în miniatură?" mă întrebam... că nu puteam înţelege cum de nu schimba piciorul pe care stătea. Epuizând şi cea din urmă picatură de răbdare , introduc mâna în colivie şi o iau la examinat. Stupoare !! Don'şoara era şchioapă, aşadar din cauze impuse stătea atât de nemişcată !
  Am convocat consiliu de urgenţă pentru a fi dezbătută tema " Zburaătoarea şchioapă". Mie îmi era milă de ea şi aş fi vrut s-o păstrez , să nu o trimit înapoi , dar fiul meu mi-a replicat că el este neîncrezător în posibilităţile ei de a-şi creşte puii, având doar un picior, că va trebui să fie îngrijită şi el nu poate , că are şi altele de făcut , printre care lecţii de învăţat, teme de scris... de care îşi adusese aminte subit . Deci , supunând la vot , vot de la care am fost exclusă pe considerentul de implicare emoţională ce îmi afectează obiectivitatea , s-a hotărât în unanimitate (cum altfel? ) să fie returnată .
   Deci iar un drum către magazin ...unde deja devenise cunoscut în numai două zile.  Am privit cu milă pasărea şchioapă şi i-am dorit să găsească o familie care s-o accepte...

Va urma .

duminică, 24 ianuarie 2016

Canarul-Prima încercare de însurătoare eşuată



   A trecut perioada obligatorie de copilărit şi micul canar a devenit adolescent...Cel puţin, aşa aflasem din sursele de pe net, consultate frecvent de către băiatul meu. Scria acolo că după un an , canarii sunt apţi de a se împerechea. În plus, am observat o oarecare schimbare în comportamentul lui , fiind mai agitat şi patrulând nervos prin colivie, de la un beţişor la altul. Eu pusesem asta pe seama toanelor adolescentine...
   În fine , am hotărăt să mergem la peţit să alegem viitoarea noră pentru zburătorul  nervos. Nu am cedat uşor ,să ştiţi...aveam experienţă în ce priveşte modul rapid în care interesul dispare odată cu îndeplinirea dorinţei şi nu mă vedeam crescând nişte pui gălăgiosi. Imediat cum mi-a fost smuls acceptul, domnişorul meu a fost echipat în doua minute, lucru de mirare, deoarece era prima dată când dovedea asemenea viteză de reacţie. Cum eu nu m-am mişcat la fel de repede, nu am avut decât să urmăresc de la balcon pasul uşor şi vioi în care se îndrepta spre magazinul de unde urma să aleagă consoarta canarului nostru, care nici nu bănuia ce mare bucurie îl aşteaptă.
  Dupa un sfert de oră apare îmbujorat, eu ziceam că din cauza emoţiei datorate posturii de ...năşic ,el susţinea că din cauza căldurii. Domnişoara avea o culoare galben-deschis. Am introdus-o în colivie şi aşteptam bucuroşi să vedem dacă se plac, însă în prezenţa noastră au păstrat o atitudine demnă şi distantă, aşa cum le stă bine unor păsări educate. Aşadar, ne-am refugiat în casă, colivia fiind pe balcon şi camuflați după perdea urmăream fiecare mişcare , cu mare atenţie. Fetiţa nu a părut impresionată de prezenţa canarului care începuse să ciripească cât putea el mai frumos şi îi dădea târcoale , dar se pare, fără rezultat. Mi-am lămurit copilul ce prezenta vagi semne de dezamăgire că e nevoie de puţin timp ca să se cunoască , să se placă, să înveţe să împartă totul etc. Deci, urma o perioada de acomodare, un fel de logodnă ...
   A doua zi m-a trezit dis de dimineaţă ciripitul voios al păsării, culmea! pe două voci! Tare m-am mirat constatând ce face iubirea din canar şi am dat fuga să-l văd cum evoluează pe astfel de note şi care e reacţia Julietei înaripate. Vă asigur că nu bănuiţi ce surpriză am avut! A doua voce era a domnişoarei , ba chiar suna mai puternic decat a băieţelului , care părea cam timorat din motive de neînţeles pentru mine. Am stat puţin pe balcon , încercând să dezleg misterul şi ce credeti că s-a întâmplat?  Văd pasărea achiziţionată cu o zi înainte că începe a se umfla în pene , îşi desface aripile şi se repede la atac, dându-i una cu ciocul în cap bietului mascul care se retrage într-un colt al coliviei, stingher şi ruşinat. Cum mă încerca o bănuială, m-am repezit să deschid calculatorul , având o neagră presimţire ce mi s-a şi adeverit când am citit că... femela NU CIRIPEŞTE! ...Deci ea era de fapt un... el. Şi era şi arţăgos , vroia el toată colivia , demonstrând astfel că este un spirit invaziv şi total lipsit de bună creştere . Am aşteptat trezirea băiatului ca să-i servesc surpriza pe post de mic-dejun. Momentul  a cam întârziat, cu tot  ciripitul strident al fetei-băiat ce ar fi trebuit să funcţioneze mai ceva ca un ceas deşteptător, dar până la urmă l-am înştiinţat, pe la ora 11, o oră rezonabilă de trezire pentru copii cuminţi şi aflaţi în plin proces de creştere...
  Revoltat de marea nedreptate cât şi de posibila dezamăgire suferită de canar, s--a echipat rapid şi a înhăţat impostorul ca să îl returneze, întrebându-mă dacă îl însoţesc, cu o voce sfioasă , care mi-a arătat că solicită ajutorul. Dar nu! I-am spus că am încredere în el , fiind convinsă că va rezolva situaţia în mod elegant.
  A plecat spre magazin , dar de data aceasta pasul nu mai era aşa de vioi ...

Va urma...

Adina V.

joi, 21 ianuarie 2016

Canarul, membru al familiei



   Cu cinci-şase ani în urmă , băiatul meu a primit cadou un canar. De fapt , persoana care i l-a dat a vrut mai mult să scape de insistenţele lui, astfel încât , să zicem că a fost un fel de cadou ''forţat''.
  Bineînţeles că a trebuit să-i cumpăr colivie şi toate accesoriile necesare unui trai pe picior mare, impus de către micul stăpân autodeclarat al bietei zburătoare. Cum se pare că eu m-am limitat doar la strictul necesar , adica beţişoarele de pe care să zburde în voie canarul, recipientele în care se pune hrana şi apa, am fost acuzată că oblig biata pasăre la un trai indecent, spartan. Aşadar, am fost practic  împinsă să cumpăr şi o oglindă în care aceasta să îşi admire frumuseţea (eu speram , în taină, să nu se sperie , de fapt ) , o inimioară dintr-un fel de material calcaros ca să-şi ascută ciocul,  clopoţei care să-i încânte auzul, leagăn în care să petreacă momente...ameţitoare...Şi credeam că am terminat , dar nu! Aveam să constat că imaginaţia mea e chiar limitată! Nemultumit de condiţiile ''mizere'' oferite , băiatul meu m-a surprins când a apărut acasă cu o...băiţă , că de! adică un canar nu se spală şi el ? Au mai aparut niste prafuri de o culoare portocalie care (spuneau comercianţii copilului neştiutor)  odată dizolvate în apă şi inghiţite de biata creatură îi vor asigura un penaj strălucitor şi ... portocaliu.
   Cea mai mare surpriză am avut-o într-o zi  când, venind de la cumpărături, am auzit dinainte de a intra în casă un ciripit puternic , melodios...Mirată de evoluţia extrem de rapidă, având în vedere că până în acel moment, datorită vârstei infantile, canarul nu îşi făcuse auzit glasciorul...m-am furişat în casă cu paşi înceţi ca să nu stric momentul meloman şi din cauza mea, bietul canar să  se inhibe, să aibă trac...Am rămas stană de piatră! În culmea încântării, micul stăpân al păsării şi aceasta ascultau foarte atenţi cum ciripeau diverse păsărele înregistrate pe un CD !
   Înainte să pot articula un sunet, dar înţelegând din privire că sunt stupefiată, mi s-a replicat:
 " Ce te uiţi aşa? Păi pe el cine să-l înveţe să ciripească? Că eu nu ştiu. "....
   Peste un an , aşteptat să se scurgă cu mare nerăbdare, am fost anunţată că se doreşte încetarea celibatului micului tovarăş din colivie ...

Va urma...

Adina V.

21 Ianuarie 2016